Despre concursul de directori și nu numai… Ce mai freamăt, ce mai zbucium în privința noului concurs pentru directori: după ce ai țipat de ani de zile că învățământul este politizat și că numirea directorilor stă, în absența concursului, în pixul inspectorilor generali, la mica (sau marea) înțelegere cu politicienii locali, primarii și cu unii lideri de sindicat, țipi acum că nu e bine să faci concurs pentru directori (găsind tot felul de pretexte); te plângi că nu poți gândi strategic dacă ești numit numai pe un an, dar vrei, cu tot dinadinsul, să mai fii încă un an director numit tot din pix; susții că directorul bun trebuie să știe administrație și legislație (”nu prostii de-astea, inventate de străini, cum ar fi sisteme de calitate, proiecte de dezvoltare instituțională sau leadership), dar zici că testul grilă (care, între noi fie vorba, nici nu știi cum va arăta) nu-i bun; zici că directorii sunt numiți politic, dar susții, în același timp, că numai experiența ca director îți dă valoare, chiar dacă ai fost numit politic; te plângi de instabilitatea din sistem, dar nu-ți convine o inițiativă care ar duce la stabilizare și la predictibilitate în sistem… Poate că plângerile sunt justificate și întotdeauna m-am împotrivit gândirii ”otova”, care generalizează nepermis pornind de la cazuri particulare (cu argumente de tipul celui invocat de un fost deputat, acum primar: ”mi-a zis mie un director…”). Desigur, sunt școli cu directori ”inamovibili” de decenii, dar și școli care își schimbă în fiecare an directorul; sunt directori incompetenți, dar cu multe diplome și certificate de management, dar și directori foarte competenți, chiar dacă au fost numiți ”din pix”; chiar ”pixul” respectiv poate fi sau nu unul competent și inspirat; modalitățile de desfășurare a concursului (inclusiv ”probele”) pot fi altele etc. Pe scurt, daravera scoate la iveală, pe lângă o anumită inconsecvență în gândire (ca să nu spun ipocrizie), și un viciu de fond, anume incoerența cronică în politicile publice din ultimii 27 de ani: corabia, rămasă fără ”cârmaci” în ’89 a luat-o razna, dusă încoace și încolo de diverse …Vânturi. De mult prea multe ori, deciziile de politici publice au fost luate pornind de la interesele (economice și electorale) de moment, de la părerile, frustrările și experiențele personale ale decidenților și, în lipsa unei culturi privind administrația publică, pe baza consultanței disponibile la momentul respectiv. Iar acum tragem ponoasele schimbărilor dese de macaz în chestiuni esențiale care țin de modelul de stat și de administrație publică pe care îl practicăm. De exemplu (desigur, simplificând mult lucrurile), noi încă nu știm dacă: Vrem descentralizare (în sensul propriu al termenului), după model anglo-saxon: administrație locală competentă în toate chestiunile care țin de serviciile publice (cu excepții, desigur: apărarea, moneda etc.). Aceasta ar însemna ca atât planificarea, cât și organizarea, furnizarea și (parțial) evaluarea educației să fie realizate la nivel local, dar conform standardelor unitare stabilite și controlate la nivel național. Vrem deconcentrare (din nou, în sensul propriu al termenului), după model francez: serviciile, inclusiv educația, fiind planificate și evaluate la un nivel superior (național sau regional) și furnizate de către școală, administrația publică locală având competențe limitate în acest sens. Vrem centralizare, după model comunist – când toate deciziile privind curriculumul, privind personalul și toate celelalte resurse, privind evaluarea etc. erau luate la nivel central. Chiar dacă nu există ”puritate absolută” – în centralizare, descentralizare sau deconcentrare –, toate sistemele școlare au o dominantă clară în acest sens. La noi există un model neaoș, struțocămila: am făcut reforma administrației publice centrale după model francez (secretariatul general al guvernului, secretarii generali din ministere, unitățile de politici publice, instituția prefectului, ca reprezentant al guvernului în teritoriu și ca ”autoritate de tutelă” pentru administrația publică locală, există în toate țările francofone). În schimb, Legea cadru a descentralizării și diverse alte reglementări legale au pornit de la modelul anglo-saxon. Bașca tot mai puternica centralizare curriculară. Struțocămila se vede și în ”evoluția” Legii Educației Naționale. Ea a fost inițiată pornind de la un model centralist-deconcentrat (de exemlu, numărul atribuțiilor crește, pe măsură ce avansezi în ierarhie, de la câteva la nivelul directorului de școală, până la mai multe decât literele alfabetului la Minister), dar și cu câteva opțiuni de descentralizare (la modă, atunci). De la adoptare, LEN a fost, însă, modificată (numai între ianuarie 2011 și noiembrie 2015 au fost 28 de acte normative de modificare – v. Punctul de vedere al Consiliului Legislativ referitoare la o altă modificare propusăhttp://www.cdep.ro/proiecte/2015/700/60/0/cl760.pdf), întărindu-se, prin mutarea autorității de decizie la nivelurile superioare ale sistemului, opțiunea dominantă (centralist-deconcentrată): angajarea directorilor și a cadrelor didactice a trecut de la nivel local la Inspectorat, structura consiliului de administrație a fost modificată în defavoarea reprezentării locale, sistemul de finanțare și al proprietății publice, combinate cu legislația financiară, au descurajat implicarea autorităților publice locale etc. Totuși, cu intenție – pentru corelarea cu alte acte normative –, din lehamite sau din neatenție au rămas și ceva elemente de descentralizare. Această lipsă de viziune, incoerența în politicile publice educaționale și jumătățile de măsură au condus la nenumărate inconsistențe și nepotriviri în legislația subsecventă, ajungându-se la situația pe care o trăim acum, când orice nou regulament și orice nouă metodologie sunt contestabile, mai ales când vrei (fantoma ”centralismului democratic” comunist este încă bine sănătoasă…) să reglementezi la nivel central toate cazurile particulare. Inconsistența și inconsecvența sunt vizibile și în privința modelului de director de școală pe care îl preferăm (nici Legea Educației Naționale, […]
↧
